Apariția comunelor Provița de Jos și Proviței de Sus este legată de Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Provița de Sus, ctitorită în 16291. Alături de călugări conviețuiau și crescători de oi coborâți din Transilvania odată cu târgoveții brașoveni care făceau schimburi comerciale între cetatea Brașovului și capitala Țării Românești—București.
Pe această vale s-au stabilit și români veniți din Ardeal, precum și țărani care au părăsit anumite zone ale țării din cauza greutății birurilor boierești sau de frica invaziilor hoardelor turcești.
Evoluția localității este legată și de prezența vămii (”scala”) de la Câmpina, valea Proviței oferind un drum de ocolire, până ce aceasta a fost mutată la Predeal. Această cale de acces, care lega Provița de Jos de comunele din aval (Măgureni, Florești) este în prezent nepracticabilă pentru traficul auto.
De-a lungul timpului, locuitorii din sat au fost preocupați de meșteșuguri și artă populară: prelucrarea lemnului, meșteșug reflectat de numeroasele case cu panouri traforate la streașină și pridvor, cusăturile în diferite modele și lucrate manual, în special ii, împletirea coșurilor ș.a..
Provița de Jos, în special zona satului Drăgăneasa, se remarcă prin zăcămintele importante de petrol, exploatarea acestuia începând de la finalul secului XIX, pe moșiile familiei Cantacuzino, și continuând până în prezent. Exploatarea țițeiului a fost inițiată de Gheorghe Grigore Cantacuzino, scrierile vremii consemnând o primă exploatare prin erupție – prima de acest fel în România – a Sondei 1 Sospiro în anii 1883-1885.