ISTORIC

Chiar dacă unii cercetători afirmă că potrivit descoperirilor neolitice din cătunul Fricoasa, (pe cursul superior al Proviţei), această zonă pitorească ar fi fost locuită încă de acum 4 milenii, şi mai ales de către daci, dovezile scrise, puţine şi sumare, nu pot stabili cu exactitate data atestării documentare a comunei Proviţa de Jos.

Potrivit investigărilor şi documentaţiei renumitului învăţător Nae Comănescu din satul Drăgăneasa, apariţia Proviţei de Jos este similară cu cea a Proviţei de Sus, viaţa localnicilor fiind la început strâns legată de activitatea netocului sau sucursalei mănăstirii din Proviţa de Sus. În jurul acestui netoc se formase nucleul satului. Alături de călugări convieţuiau şi mari crescători de oi coborâţi din Transilvania odată cu târgoveţi braşoveni care făceau schimburi comerciale între cetatea Braşovului şi capitala Ţării Româneşti-Bucureşti. Deoarece pe principalele axe de legatură dintre cele două cetăţi se stabilise vama la Câmpina, negustorii preferau să ocolească această rută deplasându-se pe Valea Proviţei până la ieşirea spre Floreşti. Pe această vale s-au stabilit şi români refugiaţi din Ardeal din cauza persecuţiilor regimului austro-ungar, precum şi ţărani care au părăsit anumite zone ale ţării din cauza greutăţii birurilor boiereşti sau de frica invaziilor hoardelor turceşti. Valea Proviţei i-a atras devenind Vatra ocrotitoare, aici existând locuri mai darnice, în Satele Piatra şi Măgura.

Potrivit sentinţei judecătoreşti din anul 1852, pe teritoriul actual al cumunei Proviţa de Jos îşi desfăşura supremaţia trei moşieri: moşia Drăgăneasa era propietatea răposatei monarhii Aisineta Negreasca, moşia Piatra era proprietatea clucerului Costache Ştefănescu, restul terenurilor fiind deţinute de domnitorul Şerban Cantacuzino.

Pe moşia lui Racota şi Cantacuzino se cunosc mai multe familii care locuiau în Proviţa de Jos în anul 1750. Dintre aceştia enumerăm: Ion Drumisanu cu Despa Ghicitoare şi cei 3 copii ai săi . De la Ion provin familiile Şchiopu, Comănescu şi

Valcu, precum şi o fată Dobra din care provine numele Dobre. Celelalte familii importante erau: Bocioaca, Luncaşu şi Sitaru. Legea agrară din anul 1864, elaborată de domnitorul Alexandru Ion Cuza a permis ţăranilor ȋmproprietărirea cu pămȃnt şi pe aceste meleaguri. Ȋnsă acest act s-a derulat numai pe moşia lui Grigore Cantacuzino, care alături de Alexandrina Barbu – Catargiu erau cei mai bogaţi moşieri Proviţeni. Alexandrina Barbu – Catargiu a ȋnceput să vȃndă terenuri şi suprafeţe ȋmpădurite, astfel că pȃnă ȋn anul 1923 localnicii Ion Matei, Petre şi Ion Comănescu din Drăgăneasa au cumpărat peste 50 ha. După 1923 la licitaţia pămȃnturilor au participat şi Perpelea Jelescu, Marinescu B., Dumitru Georgescu, Costel Aebu, Petroşanu I.. Aceştia cumpărau parcele pe termen de doi ani, pe care le defrişau comercializȃnd materialul lemnos.

De-a lungul timpului locuitorii din sat au fost preocupaţi de arta populară, în special de portul naţional al femeilor. Acesta se compune din maramă şi ie. Cusăturile naţionale în diferite modele şi lucrate cu multă măiestrie reprezintă o tradiţie în zonă. Astfel de cusături sunt: feţe de masă, scoarţe de lână ţesute în război ţărănesc.

O altă ocupaţie a locuitorilor reprezintă extragerea ţiţeiului. Ţiţeiul extras trebuia prelucrat şi în acest scop au fost construite rafinăriile de petrol din Câmpina. Pe parcursul timpului locuitorii comunei s-au specializat şi pe alte domenii cum ar fi: construcţiile şi confecţiile.